Toughts

Mai sus decat un skyscrapers

dépression

Visam, dar cred că mai degrabă nici nu ştiam să visez şi nu ştiam ce e visul, ci eram eu însămi şi totuşi cunoşteam lumea întreagă, fiindcă ei nu erau mai mult decât eram eu, ci lumea eram eu, lumea era în mine şi tot ce se afla afară era doar un lichid , de care mă simţeam bucurat. Am umblat apoi prin uriaşele încăperi pustii şi albe ale palatului şi briza venea dinspre ocean, învolburând şi fluturând perdelele enorme. (Buna dimineața)

Fantastic.
Când deschizi ușa apartamentului – da, ştiu, bine că ai ce deschide – și cauți pisica; ți-aduci aminte că și-a luat lumea în cap de singurătate, mai rău decât ți-ai lua-o tu; cauți un semn care să te facă să reziști

Nu ai computer, nu ai facebook, televiziunea prin cablu îți servește fericire la pahar sub formă de siropuri de filme în care tot mai vezi ceva happy-end, deși tu habar nu ai ce înseamnă ăla. Pe jos zac trei reviste. Toate îți zic: „Fugi, trăieşte, îndrăznește, acceptă ce ți se oferă, ia, dă, lasă vina deoparte, scopul scuză mijloacele” și o grămadă de bălării asemănătoare.

Parcă sângerezi mai puțin.

Dacă acolo, între patru pereți, ești cât de cât bine, în luptă doar cu proprii demoni și propriile neîmpliniri, când ieși, dai de cei cu două picioare. Băgăcioși, iscoditori, care-ți reperează, repede, umbra sufletului, care simt cum îți târâi picioarele, chiar de simulezi un mers mândru, când, de fapt, tu strigi în interior de neputință. Toți îți ațin calea sau cel puțin așa ai impresia, deși tot ce-ți dorești e să fii invizibil. Se așază, sub ochii tăi, cu respirația prea aproape de tine, sfredelindu-te cu privirile ușor impertinente. Mereu am evitat oamenii care, atunci când vorbesc, stau foarte aproape de tine, de mai ai puțin și ghicești şi ce pastă de dinți folosesc sau dacă au mâncat de prânz.

Nu toți sunt rău intentionați, dar tu nu ai răbdare să dai în bobi, să vezi unde și în cine se află bunăvoința.

Nu-mi rămânea, uneori, decât să păcălesc cu privirea, cu zâmbetul, cu ochii inimii, să nu simtă nimeni că, de fapt, aș urla de neputință.

Pauza. 

E cel mai ușor să vorbești cu oameni care chiar te ascultă, pentru că cei care nu ar schimba niciodată nimic la ei sunt destui, care cred că doar alții sunt cei răi, niciodată ei înșiși, când uită că viața i-a pus în situații asemănătoare, dar în timpi diferiți, cu personaje diferite. Urâtul tău e vizibil și atât.

Cu timpul, descoperi că nu vrei să te vindeci de ceva. Că, de fapt, nu ai fost bolnav de nimic. Că ai adunat răul în tine, al tău și al altora, și te-ai golit unde nu trebuie; că ai putea să te ierți, dar nu știi să o faci; că, în sfârșit, ai găsit calea ta, a ta, nu condiționat de cineva, chiar dacă acel cineva e plin de iubire și folos. Că nu ai ce demonstra nimănui și că drumul tău devine paralel cu al multora. Că indiferent de ceea ce vei primi la schimb pentru comportamentul tău, imperfect, ești capabil să înțelegi, să primești, să continui, să reziști, să îți pese, dar să ai suficientă putere încât să știi că unele lucruri nu se mai pot schimba și că regretul nu trebuie să te locuiască mai mult decât a făcut-o. \

Nu poți să „te lauzi decât cu ce ai făcut și ce ești” și chiar dacă nu ai adunat numai de bine, trăiești cu orice, neamăgindu-te că se schimbă și trecutul. Nu poți schimba decât viitorul, dacă vrei.
Nu-i nimic. Trăiesc eu și cu asta, pentru că, măcar, știu că cel mai mare călău și judecător deopotrivă nu-ți poate fi decât conștiința. Ea e cea care îți dă deseori peste nas, mai ales când viața pare bună cu tine și te saltă puțin mai sus.
Nu e cazul să o lași să-și facă tot rolul, poate doar într-atât cât să nu te avânți prea în înalt. Și a pluti e tot o formă de zbor. Mai lin și mai asumat.