Chestii

Letter to the death (scrolul mortii)

Stimate Moment Inevitabil (imi pare rau, dar chiar nu stiu cum sa-ti spun altfel),

Eu sunt Cosmin. Asta ma gandesc ca e irelevant, pentru tine probabil sunt doar un cod (ceva gen CNP): ora, ziua, luna, anul, locul si modalitatea in care o sa ma iei. Dar pentru ca nu-mi cunosc acest cod (si nici nu vreau) o sa mi te adresez dupa numele de botez.

Revenind, eu sunt Cosmin si sunt foarte suparat pe tine. Iti marturisesc sincer ca ti-as spune ca te urasc, dar mi-este atat de frica de tine si nu detin (eu sau niciun alt om) nicio informatie despre cine sau ce esti, cum functionezi etc incat, vreau sa risc sa te enervez.
Sunt suparat pe tine nu pentru ceea ce (ne) faci sau pentru ca esti, de fapt, singurul lucru de care sunt sigur (eu si orice alt om) din momentul in care ma nasc. Asta am inteles si m-am conformat. Nu-mi convine neaparat, dar, stii cum e vorba aia la romani, “daca-i musai, cu placere!”.

Am ramas doar eu cu mine, am inceput sa ma gandesc la tine. Prima oara ti-am reprosat cate-n luna si-n stele. Apoi am incercat sa ma detasez si sa ma uit la tine cu un ochi obiectiv.
Si am inceput sa ma intreb de ce naiba, in toti anii astia multi de cand bantui pe acest pamant, n-ai lasat si tu un om (unul, ma, nu mai mult!) sa se intoarca si sa ne povesteasca tuturor cum e acolo. Bine, daca-ncepi cu basmele religioase inventate de cate unii, mai bine punem punct discutiei aici….am crezut ca esti…chestie serioasa, la cum nu ne ocolesti pe niciunul.
Asa, ziceam ca n-ai lasat si tu pe unul sa se intoarca si sa ne zica ceva..orice. Ca e cald/frig, frumos/urat, greu/usor, mai bine/mai rau. Sau ca, foarte posibil, nu e nimic. Ce te costa sa faci asta? Ca oricum noi n-avem ce sa facem, tot ne iei pe toti, mai devreme sau mai tarziu.
Si pentru ca nu am ajuns la nicio concluzie, m-am gandit sa revin si sa ma gandesc din nou la tine dintr-un unghi subiectiv. Al tau. Poate ca nu ti-ai dorit acest “job” dar n-ai avut de ales. Poate ca tie iti place de noi, dar te supui unor reguli (sefi) care iti sunt superioare. Poate ca ai vrea sa ne ajuti, dar nu stii cum.

Sau poate, de fapt, ai gasit singura varianta in care cineva in pozitia ta putea sa ne ajute: sa NU ne spui cum e “dincolo”.
Pentru ca daca am sti ca e bine/rau/frig/cald/greu/usor ne-am trai viata in consecinta. Am sti la ce sa ne asteptam si nu ne-am mai stradui. Ce rost sa te mai stradui cand ai sti fara niciun dubiu ce urmeaza dupa viata asta.
Probabil ca ne-am trai aceasta viata in excese daca am sti ca urmeaza ceva nasol sau ca nu urmeaza nimic. Sau ne-am omori cu totii repede de tot daca am sti ca urmeaza ceva mai bun. Nu?

Asa, nestiind cum e dupa ce vii tu, avem sansa fiecare si cu totii impreuna sa ne facem aceasta viata cat mai frumoasa. Sa ne straduim cat putem noi sa lasam cat mai multe in urma noastra, sa ne bucuram ca avem sansa acestei vieti, sa radem, sa mancam, sa facem dragoste, sa ne jucam. Sa traim.
Si cand m-am gandit la tine asa, mi-a fost un pic mai bine. Sa ne intelegem, tot foarte frica imi este si tot as vrea sa te intalnesc…

Imi inchipui ca ai multa treaba, asa ca te las. Dar nu pot sa inchei pana nu iti spun ca in timp ce iti scriu aceasta scrisoare am acelasi sentiment ca atunci cand ii scriam lui Mos Craciun: eu ii ceream ce vroiam eu, el imi aducea ce vroia el. Asta nu ma impiedica in vreun fel sa ii scriu in fiecare an.
Asa ca am 2 rugaminti la tine:
1. cand vii, sa vii si sa pleci repede, sa nu o freci mult pe aici
2. si sa vii singura. Fara boli si fara regrete….de fapt, vino tu fara boli, ca aia cu regrete e treaba mea sa o rezolv.